Daca statul evreu a infintat prin institutul Yad Vashem titlul de “Drepti intre popoare” pentru a omagia si perpetua memoria persoanelor ne-evrei care, in perioada Holocaustului, au ajutat si salvat evrei de la moarte atunci, in oglinda si pe invers, Garana este Muntele Maslinilor, Festivalul de Jazz de aici este Yad Vashem iar lui Avishai Cohen Trio se poate spune ca aseara, la Garana Jazz Festival, publicul i-a atribuit spontan titlul de “Jazz intre Popoare“ pentru merite deosebite ale unor evrei in salvarea spiritului romanesc de la uciderea prin mediocritate si dictatura  prostului gust.

Nu stiu cum as putea sa traduc in scris atmosfera incendiara de la concertul acestui trio, cat de bine s-au legat cei de pe scena cu publicul, cat de profesionisti mi s-au parut fiecare dintre artisti si cat de al dracului de sexy suna un refren idish intr-un recital de jazz.

Publicul a fost mai mult decat generos in ovatiile spontane iar Avishai Cohen trio nu a ramas dator, ultimele trei piese din bis ridicand lumea in picioare, iar ultimul – de 12 minute - a scos toti dracii din noi si ne-a mantuit, cel putin pe-o saptamana.

Nu vrea sa jignesc pe nimeni dar, daca festivalul s-ar fi incheiat joi, nu cred ca s-ar fi facut de rusine. Pentru mine, care nu mai fusesem la ultimele doua editii, mi-a fost de ajuns sa ma simt implinit. Si mai sunt trei zile de recitaluri…

Urmeaza azi Frederika Krier si Hiromi. Stai sa vezi ce recitaluri! 

Intr-o tara in care dupa 20 de ani de la “marea debarasare” (cum se numeau si campaniile ecologice de colectare a electronicelor si electrocasnicelor stricate) ramane doar o speranta ofilita referitoare la ce a mai ramas din aprecierea fata de talentul natural, emisiunea “Romanii au talent”" e o raza de soare. Sa ma explic.

Pe mine ma agreseaza aproape orice in ultima vreme: claxonatul bezmetic din trafic, lipsa de amabilitate de zi cu zi, incrancenarea de a mesteca sticla cand cineva vrea sa fie convingator, limbajul pustanilor de langa mine din metrou, coafurile aiurite ale asa-zisilor trend-setteri, lipsa de “basic” solid in aproape orice inseamna activitate si administratie urbana, furturile si coruptia la nivel inalt, amatorismul afisat peste tot cu titlu de profesie, valori inversate, institutii fundamentale subminate, samd.

In urma cumulului unor asemenea factori, pentru supravietuire mea mentala, imi raman doar solutiile limitate la un mic numar de oameni si mijloace, aproape individuale. Zambetul imi slabeste pe masura ce trece timpul iar rasul puternic si sanatos imi izbucneste din piept din ce in ce mai rar. Cei apropiati  de sufletul meu sau straini de mine dar in zilnic in imediata mea proximitate, desi stralucitori pe dinafara, poarta multe umbre in suflete si masti pe figura. Repet, cu exceptiile de rigoare.

In mintea mea au prins radacini puternice ideile conform carora ceea ce este cu 10-15 ani dupa generatia mea este inevitabil captiva in alta epoca (evident, in sens negativ, cu exceptiile de rigoare, insa acum generatia asta ne conduce iar rezultatul se vede) iar ce vine din urma are capul varza, daca pot sa “fac o aroganta”.

Nu, in emisiunea asta, spre deosebire de societate, toate lucrurile sunt la locul lor, bine asezate si cat se poate de normale, daca despre normal poate fi vorba cand ne referim la talent.

Am privit “Romanii au talent” de la a 2-a sau a 3-a editie, in urma exclamatiilor admirative auzite la birou cu referire la ea. Si m-am uitat si eu. Sceptic. Insa surpriza mea a fost mare. Naturalete, expresivitate si…talent. Toate adunate care, in multe cazuri – tot cu exceptiile de impostura de rigoare, au dat nastere unor combinatii castigatoare.

Generatiile astea care au intre 10 si 20 de ani au spiritul de agregare in sange. NU gregar, ci de agregare, ca emulatie, spirit de echipa si convivialitate. Cate trupe am vazut de pusti dansand spectaculos, sincron, hiper-activ si expresiv! Se vede ca s-au nascut liberi, au facut ce le-a placut, lipsiti de orice restrictii si inhibitii. Posibilitatea talentului de a se dezvolta natural, chiar si  ”on the streets” este unul din marile castiguri ale cacatului astuia de societate capitalista post ’90.

M-am simtit razbunat de foarte multe ori in oftica mea aproape perpetua de a vedea cocotati in cele mai inalte sfere ale oricarei branse din ziua de azi tot felul de farisei si impostori, cand juriul a dat credit talentului si naturaletii si a facut cat a putut mai bine diferenta intre ceea ce este inainte si dupa linia dintre kitsch si si originalitate. Cei care fac lucrurile dupa ureche (urechistii) n-au ce cauta, cei care vor sa te dea gata din vorbe (guristii) n-au succes, iar cei care vor sa treaca cu turma, tinant “low-profile”(profilistii/fofilistii) n-au avut nici o sansa.

Ma asteptam sa fie ceva in “buna reteta” comerciala a PRO TV: spectacol, o manea ici-colo, un scandal-doua, un giumbusluc si mult circ. Formatul se pare ca nu a favorizat asta iar Andra, Andrei si enervantul de Mihai (pe bune, m-a scos din suruburi de multe ori) au fost peste asteptari de obiectivi in evaluari.

Este revigorant sa vezi ca un domn cam la 40 de ani are o voce de Frank Sinatra iar munca sa de paznic de noapte nu-l incurca cu nimic sa interpretez bine si pe o scena; ca o domnisoara care picteaza, danseaza si canta este aprobata pentru acele talente nu pentru marimea sanilor; ca niste pustani pe care pe strada i-as privi pe sub sprancene danseaza dracesc de bine si nu i-a fortat nimeni “sa-i ajute sa faca primii pasi”; ca exista talent si la 60 de ani si comunismul nu te-a tampit de tot, ca poti fi om oricat de mult te-ar apasa suferintele si ca unele cazuri grave social s-au transformat in forte motrice pentru participanti.  Vorba unuia mai destept: in orice lovitura exista si o oportunitate. Sa o folosim deci!

Am zambit si m-am distrat, m-am bucurat sau enervat insa totul mi s-a parut bine dozat si fara excese. Am invatat cuvinte noi: piruetista si porteur si mi-a placut mult o fraza de bun augur: “Cred ca acest talent care zace ascuns acolo s-ar putea sa va schimbe viata, cine stie?“

Raspunsul meu este DA!

Cand eram mic, dincolo de perceptia despre Romania, de entitate amenintatoare pe care o aveam din punct de vedere al statului, reprezentat de partidul unic si conducatorul unic aveam si perceptia de tara. TARA, cu litere mari. Ceva ce pentru mine era ceva adanc, nemaipomenit de frumos, ceva ce este iubit si adorat in nemarginirea ei, idealizat din oficiu,  necunoscuta decat foarte putin dar adorata perpetuu, ceva cu care am un cordon ombilical. Eram roman prin parinti, deja, dinainte de a ma naste.

Si, la fel cum simteam si eram sigur ca tara mea e cea mai frumoasa dintre toate tarile din lume, la fel de sigur eram de un fapt pe care nu am cautat niciodata la acea vreme sa mi-l explic. Era ceva complet irational dar axiomatic. Anume, daca ceva ar da semne ca se va intampla rau cu tara mea (si cel mai rau lucru era, evident, sa-si piarda vreo parte din ea), exista undeva acolo, sus, in zonele rarefiate ale conducatorilor ei, o elita, un comitet, un organism de stat, o adunare, un ceva dincolo de noi muritorii, format totusi din oameni, care prin mintea, inteligenta, experienta, scoala, etc, cumulate, sa aiba o asemenea capacitate supraomeneasca de a contracara si de a ne feri de orice este rau pentru tara. Sau, cel putin, daca rarefiatii erau dintre cei pe care ii vedeam la televizor, dincolo de raul pe care ni-l faceau noua, cand venea vorba de tara si destinul ei aveau o constiinta si o morala superioara.

Nu conta (pentru ca nu realizam) ca suntem redusi la stadiul de animale, fara drepturi si libertati, eu eram sigur ca cei care (in micimea in care ne) conduceau (si limitau) erau mai mult decat progresisti si realisti in privinta starii tarisoarei din perspectiva relelor externe. Pentru ca asa eram inoculati, ca pericolul este mereu din exterior.

Anii au trecut, la fel si regimurile. Sistemele s-au schimbat, la fel si guvernarile. Serviciile nu si nici cei care ne conduc. Poate s-au schimbat in forma. Pe fond sunt aceiasi, dimpreuna cu urmasii lor. Si am avut mereu acelasi noroc chior care iti pica precum o pleasca peste cap cand te astepti mai putini. Nenorocirea unora (Germania, Austro-Ungaria-1918, Yugoslavia-1999, ) a fost norocul sau oportunitatea noastra. Sau, in varianta inofensiva, nenorocirea unora (criza asiatica din 1997), a trecut complet pe langa noi (procentul din economia romaneasca conectata la fluxurile mondiale fiind atat de mic incat n-am simtit deloc tremolourile de pe bursele europene. Aici prietenii mei absolventi de REI probabil ca vor vrea sa ma contrazica. Este foarte adevarata ca in acea perioada am vandut RomTelecomul la greci cu 700 mil dolari in loc de 1,4 miliarde cat era evaluat inainte de criza. Dar deja am divagat prea mult). Sau, in 2002-2007, cand toate tarile foste comuniste, care scosesera capul din inghetul comunist, dupa o perioada de dezvoltare puternica, nu mai reuseau sa atraga investii externe majore, se uitau la noi ca intrau fluxuri enorme de capital. De ce? Pentru ca la noi nu intrase nimic vreme de 10-12 ani, iar in perioada aia, aveam de recuperat. Inca odata, ne-am trasnformat inapoierea in avantaj. Si culmea, fara sa stim… Credeam ca e meritul nostru, iar guvernantii, ca e al lor…

Incet-incet incepeam sa pricep ca totusi ceva nu e in regula, din moment ce tarile din jur o luau vertiginos in sus pe cand noi bateam pasul pe loc. Unde erau oamenii aia providentiali pe care mi-i inchipuiam eu deasupra tuturor in tara, veghind la bunul mers al ei? Si totusi, ce se intampla cu noi? De ce ne-am prabusit atat de repede si dur, si-n ’40 si-n ’90?

Una dintre diferentele majore intre ’40 si ’90 este ca pe cei la putere pana in  ’40 poporul ii respecta. Aveau pedigree si unii incercau sa faca si aici ce au vazut cat timp s-au scolit afara (imi vin in cap, aleator, Minovici si Cantacuzino). Aveau puterea de la parintii care deja conduceau de o generatie si scoala occidentala ca baza educationala. Cei de acum au furat puterea de la Ceausescu si s-au scolit la Stefan Gheorghiu sau la scoala de securitate de la Baneasa. Nu sunt respectati ci temuti si dispretuiti. In rest, si atunci si acum se fura, se mintea inainte de alegeri si nepotismul lucra en fanfare.

Asemanarea cea mai rea o vedem, si atunci si acum, cand cei tineri si buni sunt mai apreciati afara decat aici (de data asta arhitectul Maimarolu mi-a venit in cap cat si toata pleiada de absolventi dupa ’90 de mari universitati occidentale care sunt ignorati de stat. Exemplul unei intregi promotii de inalti functionari publici, scoliti dupa 2000, in Occident, pe banii statului roman dar neangajati de acesta nu este, din pacate, celebru dar este edificator).

Dar de ce, totusi? O anumita explicatie am primit-o la o conferinta privata, in care lectorul a dat o formulare inedita: toate popoarele din jurul nostru au vrut sa fie mari (Ungaria Mare, Polonia Mare, Serbia Mare, pana si albanezii au vrut si mai vor Albania Mare, si nu doar in sens georgafic!) numai noi am vrut sa fim profunzi dupa ce devenisem mari. Atat de profunzi incat am lasat istoria sa treaca pe langa noi si nemernicii sau orgoliosii sa ne conduca. Ne-am admirat atat de mult in oglinda incat ne-am indragostit de propria imagine pe care ne-o proiectam noi sau saltimbancii care ne conduceau, iar altii si-au vazut de treaba. Am preferat cedarea a unei treimi din tara fara un foc de pusca (1940-Cadrilaterul, Ardealul de Nord, Basarabia) variantei  de a nu fi ocupati intregime dar demni si cu pretentii dupa razboi (Serbia 1918, Polonia 194o si dupa). Ne-am crezut lideri regionali (razboaiele balcanice, mandatul Constantinescu) dar ne-am batut joc de prieteni, cu acele ocazii (Bulgaria-in razboaiele balcanice, Serbia-in 1999)

Am realizat, la fel de incet, ca sferele alea rarefiate pe care mi le inchipuiam conducatoare si atotstiutoare nu sunt deloc in niste inaltimi aurorale, hranindu-se cu ambra si respirand din soare. Nu au o constiinta si o morala dincolo de atractiile lumesti si nici nu se gandesc mereu doar la binele tarii si poporului. Nuuu! Sunt niste oameni ca noi, au avut colegi, amante, dusmani si vise. Se sterg cu aceeasi hartie igienica si beau la fel de taraneste la pomana porcului, stergandu-si tuica de pe barbie cu maneca de la haina. Ba, mai mult, pot sa fure fara nerusinare si sa iti rada in nas spunand ca ei sunt la putere si daca nu-ti convine, cautati dreptatea in tribunale, sa vedem cine ti-o da! Ba se si organizeaza, enclavizeaza si supravietuiesc precum turmele de hiene. Se supun celui mai puternic, indiferent din ce clan face parte.

Am sperat tot timpul ca macar un cap limpede se va ivi din multimea asta de suflete dimprejur dar ca model n-am gasit nici unul  care sa nu ma dezamageasca tare la un moment dat. L-am admirat pe Coposu dar PNT-ul s-a facut tandari, am admirat elitele intelectuale dar n-au reusit sa schimbe nimic, am crezut in CDR dar s-a ales praful, am crezut in profesori si-n educatie dar n-a mai ramas nimic din ambele componente, am iubit Catavencu dar am aflat ca inclusiv Cornel Ivanciuc a turnat la Secu, il adoram pe Balaceanu-Stolnici dar si el a turnat, am crezut in Basescu dar lui i s-a rupt de toti, cu Paunescu m-am lamurit destul de repede, am crezut in presa dar s-a tablodizat, am crezut in manageri vizionari dar n-am avut decat sefi incuiati si/sau orgoliosi, samd.

Tara mea nu este a mea. Poate a fost sau va fi candva dar acum nu mai este. Doar 1 Decembrie a ramas al meu dar mi-l maimutaresc altii. Nu-mi mai ramane decat sa caut sa ajung un om intreg. In tara mea nu mai sper, doar in destinul meu. Pe-al tarii au grija altii sa-l transforme in case, masini si dolari.

La Multi Ani, Romania, oriunde te-ai afla!

PS: Poza reprezinta un tablou de Eduard Munch – “Strigatul”, putin modificat pentru context…  Criticii, printre altele, spun despre el: “transformă o tulburătoare experienţă personală trăită la intensitate maximă, intr-o imagine ce comunica la un nivel universal”.