Rahat caput mundi?
Candva, pe la mijlocul anilor ‘90, cand imi faceam verile intr-o localitate apropiata de Buzau, inconjurata de dealuri si paduri unde ai mei facusera o casa cocotata pe o costisa, am primit acolo vizita unor vecini de bloc care faceau pe ghizii unui cuplu de francezi, veniti in Romania impreuna cu fata lor, adolescenta ca si mine la vremea aceea.
Fiul vecinilor corespondase multa vreme cu acea familie, in spiritul legaturilor spontane create epistolar imediat dupa revolutie, cu Franta mai ales. Fusese in vizita de cateva ori la ei iar acum venise vremea ca ei sa intoarca vizitele acestuia.
Tot in acei ani, in fiecare vara, aproape de culmea dealului din spatele casei noastre de la tara venea o echipa de arheologi care redeschisese sapaturile la un santier arheologic al unui sit dacic, aproape de o tufa enorma de mure. Dezgropau toata vara ceva care aducea cu fundatia unei case cu doua camere, dupa care toamna acopereau la loc si anul urmator o luau de la capat… Nu stiu ce tot cercetau, pentru ca groapa cu ramasite de oale dacice sparte, era la acelasi nivel an de an, la 100 de metri de situl perpetuu dezgropat/ingropat. Arheologii principali se pare ca erau de la Bucuresti, cu unul-doi arheologi de la muzeul judetean de istorie din Buzau, nu lasau urme in padure, nu isi faceau simtita prezenta, practic pentru satul-statiune din vale ei nu existau. Veneau prin iunie si dispareau la sfarsitul lui august, asa cum venisera.
In vara aceea insa, se pare ca “profesionistii” locali isi impusesera punctul de vedere si si venisera numai ei impreuna cu vreo echipa de studenti. S-au simtit imediat in zona, seara i-am vazut pe toti in sat, ciorchine la o bodega unde profii povesteau galagios tot felul de bancuri de mitocani studentilor fericiti ca au profi de gasca. Si de-ar fi fost numai asta… insa umplusera de rahati padurea din jurul sapaturilor. Asta am aflat-o cand eu, intr-o inspiratie fara margini, le sugerasem francezilor sa facem un drum pana in varful dealului, sa admiram Buzaul de la inaltime si distanta, sa mancam mure si sa le arat santierul arheologic. Nu mai este nevoie sa spun ridicolul perfect in care m-am aflat in momentul in care eu, vrand sa arat “oaspetilor” de peste hotare “frumusetile patriei”, am constatat ca un cur enorm pozitionat deasupra dealului distribuise aproape perfect , pe toata zona dinainte de culme, multi-multi rahati, ca niste pistrui pe fata dealului, intr-o dezinterie extrem de generoasa, iar fiecare rahat era semnalizat strategic de o banda de hartie igienica, evident roz, perfect contrastanta cu solul maroniu de sub copaci.
Am incercat sa schimb traseul catre varf, am luat-o pe poteci ocolitoare, dar fara sanse de succes, micii mirositori erau ubicui, te fereai de un tufis in care zareai rozul nefericit si dadeai in altul perfect camuflant de gramajoare de mult uscate. Cazusem in plasa cu rahati, in punctul geometric al rahatilor romanesti, in planul in care din punct de vedere geometric oricare trei rahati vecini formau un triunghi echilateral.
Uitasem de mult episodul asta pana cand am citit pe un blog celebru, despre reflexul neconditionat din capetele noastre de a spune indiferent de circumstante si de situatie ca “Romania e o tara de rahat” sau “Vreau sa emigrez, nu mai suport” ori de cate ori ne deranjeaza ceva si despre automatismul de a da vina pe stat, sistem si ceilalti, inainte de a ne utiliza orice resursa de umor sau de a cauta o varianta alternativa starii de fapt care-ti provoaca neplacerea. Cu siguranta acei francezi, daca au simtul umorului, acum (peste ani) vor povesti episodul relaxati, cu un pahar de vin in mana, unor prieteni ce se vor amuza copios. Si atat.
Nu in ultimul rand, plecand tot de la povestea scatofila de mai sus, m-am gandit cum si ce ajunge sa lase fiecare om in urma. Asta si dupa ce am vazut un documentar despre un fotograf celebru care, nascut in Ungaria, plecat in Franta si dornic sa devina scriitor, se indragosteste de arta fotografica si devine unul dintre primii foto-jurnalisti de razboi din lume. Un om care a fotografiat razboaie si a murit “la locul de munca”, fondand in timpul vietii, impreuna cu alti trei fotojurnalisti, cea mai mare agentie foto din lume: Magnum Photo. Numele lui de scena este Robert Capa, pe numele adevarat Endre Ernő Friedmann (Capa, in maghiara inseamna rechin) si a surprins in maniera foarte dinamica si sugestiva grozavia a cinci razboaie plus viata in comunismul din URSS de la sfarsitul anilor 40, intr-o vizita impreuna cu scriitorul John Steinbeck (dar asta e alta poveste).
De ce am pomenit de Capa? Pentru ca imi tot pendulau in cap cele doua povesti ca doua talere ale unui cantar, cea cu arheologii si cea cu documentarul despre Robert Capa; doua ipostaze la fel de reale ale vietii din jurul nostru, ale felului de a face ceva cu viata ta. In prima unii vor sa cerceteze istoria si se umplu de rahat, in a doua cineva vrea sa surprinda imagini despre rahatul numit razboi si ajunge sa faca istorie. Chestie de gust si de optiune. Si in urma careia,de la sfarsitul vietii pana la capatul lumii, te umpli de rahat sau de respect.
Robert Capa caput mundi.
de
Leave a Reply