In the mood for YUGOS_love_IJA.

Ieri, din cauza lui, am fost aproape toata ziua in starea asta. Si mi-am pus inclusiv pe Ipod piesele lor.

Am o slabiciune inexplicabila pentru sarbi si, culmea, am nostalgia fostei Iugoslavii, desi nu-s banatean si, deci, n-am fost in aria respectiva de influenta, n-am privit la televiziunile lor, n-am rude peste granita, nu stiu vorbi sarbeste, cu exceptia catorva cuvinte invatate in facultate la manifestatiile din Bucuresti ale studentilor sarbi impotriva bombardamentelor. Singurele legaturi directe erau Vegeta aia de la Podravka si Cipiripi. In plus, toate ceasurile electronice cu 7 melodii care se vindeau in targ, in Timisoara, si care se revindeau apoi in toata tara pe bani grei, eram convins ca erau aduse din Iugoslavia.

Ceva din poporul ala ma atragea irezistibil si intotdeauna urechea mi se pleaca la auzul limbii lor sau al vreunei vesti despre ei. Mi-aduc aminte ca am auzit prima oara sarbeste pe viu in metrou, aici, in Bucuresti si am fost super ofticat ca nu m-am prins decat dupa ce mi-a spus cineva de langa “sunt studenti sarbi, vai de tara lor” si instantaneu i-am privit cu drag si compasiune… Daca ajunsesera sa invete la noi, era clar ca la ei e groasa. Mi-aduc aminte si de Misha, colegul prietenilor mei de la REI din ASE, nascut in Muntenegru. Cand a plecat acasa, definitiv, ultima oara cand l-am vazut i-am dat bani de nas. Pana in Belgrad…
Iugoslavia reprezenta cel mai aproape ne-palpabil (din punctul meu de vedere) Occident de pe vremea lui Ceasca, cea mai frumoasa oaza din lagarul nostru, iar multitudinea de episoade istorice comune intru ortodoxism si libertate m-au facut si mai sensibil la tot ce tine de ei.

E cam aceeasi senzatie inexplicabila pe care o am cand vizitez Oradea si, mai ales, Timisoara. Oradea e orasul in care sunt mereu fericit si calm. Aradul nu-mi spune mai nimic inafara de povestile cu baronul industrias si, implicit UTA. Brasovul il asociez, ca prestigiu si povesti, in acelasi registru cu Clujul, si invers. Sighisoara, Sibiu si Marginimea sunt pentru mine, munteanul, din alta poveste. Insa tot ce e Timisoara e si Romania si Serbia, stare ce naste nostalgie, simpatie, admiratie, la fel cum e (si cu) Banatul pentru mine. Acum am o legatura directa cu Banatul prin iubita mea si prin festivalul de jazz de la Garana unde incerc sa ajung an de an (apropo, anul asta vine Miroslav Vitous).

Imi aduc aminte mirarea mea cand il auzeam, copil fiind, pe tata vorbind despre sarbi. Intelegeam ca e vorba de iugoslavi, dar nu intelegeam de ce le zice sarbi. Apoi fotbalul lor, vecinatatea cu Italia, povestile despre prosperitatea de acolo, Eurovisionurile la care ii priveam, masinile lor Yugo/Zastava, colaborarile militare pe tema IAR-urilor si a blindatelor de care eram foarte mandrii, Portile de Fier, rivalitatile dintre echipele noastre de fotbal si ale lor, Belodedici al nostru si totusi, al lor, conducta pe sub Dunare, catre Pancevo. Banatul sarbesc si Banatul lor, pentru mine era totuna. Mi-aduc aminte de agentia lor de presa, Taniug, cred ca si in ziua de azi mai are un spatiu pe Magheru, in Bucuresti. Si muzica, muzica lor, o simteam atat de … a noastra, populara sau rock, nu conta.

Pana si modul de a se bucura si enerva parca tot la fel mi se parea. Un pic mai demn insa, de partea lor. Of, Doamne … Iugoslavia se confunda in capul meu cu sarbii si invers. Acum au mai ramas doar sarbii, sa stinga lumina. Un popor strivit de vremi, de prostie, de interese, de nationalism, de sminteala unor oameni politici de doi lei.

In 2006, la birou, am cunoscut doi sarbi, ceva programatori sau related, nu mai stiu exact, cu care am avut treaba o jumatate de zi. Se grabeau sa termine si sa fuga la aeroport sa prinda zborul spre casa, care trecea prin … Milano. Da, Milano, in Italia, pentru ca nu exista zbor direct Belgrad-Bucuresti. Si cand te gandesti ca ultimul avion care a decolat de pe Otopeni in ‘89, inainte sa pice Ceausescu, se ducea catre Belgrad. Cumplita si tampita situatie, m-am gandit atunci.

Mi-am dorit si-mi doresc in continuare, de mult timp, sa ajung la Belgrad. Mi-am dorit sa ajung si la festivalul de rock din nu-stiu-ce-oras aproape de Dunare, unde se ducea o fosta colega de la Humanitas, chiar la 2-3 ani dupa razboi. Nu pot sa nu-mi aduc aminte de Radu, fostul meu coleg banatean de la H, a carui figura bonoma, umor fin si delicatete, mi-au inseninat zilele acolo, din biroul de vis-a-vis. Si-n ziua de azi mi-a ramas dator sa-mi faca cunostinta cu TRU.

Revenind, razboiul l-am perceput ca pe o rana deschisa. Am fost la manifestatii si am cunoscut cativa sarbi. Mi-au ramas, in aceeasi nota, amintiri pline de nostalgie, ca-n clipurile de mai jos…