Natural is heaven

Mi-a placut sa traiesc pana acum, asa imi place sa cred, printre oameni care se poarta firesc, conform conditiei lor. Si mi-a placut sa stau mereu langa sau sa am in jurul meu acest gen de oameni. Pentru ca sunt naturali, pentru ca firescul e cel mai bun mod de a fi, pentru ca daca un rau nu va curge niciodata invers fata de sensul lui natural, nici eu sau altii nu gasesc ca se simt bine daca se comporta altfel decat ii “prinde” pe ei natura, mintea, corpul, socialul.

In ziua de azi firescul insa capata alte conotatii, firesc e ce se vede, ce se vinde, ce se cere, nu ce este cu adevarat; firescul pare sa devine ceea ce e cel mai pompos (chiar daca de prost gust), mai colorat, mai strident, mai mare, mai puternic. Deunazi eram intr-un taxi, de Pasti, ca tot romanul – in orasul natal. M-a deranjat muzica din taxi, manele, si l-am intrebat pe sofer de ce le asculta. Mi-a raspuns franc: “Nu-mi plac mie domnule, dar baietii astia din ziua de azi, de cum urca in taxi ma si intreaba: “-C**ie, ai manele?”  Asa ca, decat sa ma tot intrebe asa, am luat un cd cu manele de 50000 si cu asta basta”.

Am ramas mut…

Ei bine, in situatia asta, ceea ce pentru mine e firesc, devine exotic prin raritatea aparitiei. Am ajuns sa ma extaziez la firesc, in rand cu ceilalti lipsiti de el. Si sa reactionez cu nepasare la nefiresc.

Am ajuns sa ma gandesc la chestiile astea cu ocazia unui eveniment aparut de nicaieri, precum majoritatea intalnirilor frumoase si neprevazute din viata: o petrecere la care am cunoscut o suma intreaga de oameni faini. O recenta petrecere de bloggeri bine alesi. Gazde, un cuplu (era sa zic doua persoane, dar greseam) care se bucura de natural, de frumosul din oameni si obiecte, de energia minunata pe care ti-o da constientizarea bucuriei pe care ti-o daruieste fiecare zi, care aduna in jurul lui (al cuplului) o seama de oameni, intamplari si senzatii minunate.

Locatia, o casa veche renascuta gratie lor. Tematica-intalnirea celor care s-au bucurat de intalnirea pe acelasi blog, tema-alb/negru (dimpreuna cu renovata casa). Si aici, in acest context, s-a intamplat minunea. Firescul a coborat din coltul suferintei zilnice in care e aruncat de salbaticia vietii debile in oras si ne-a imbratisat pe toti, unul cate unul, asa incat pe masura curgerii clipelor, fiecare il cunostea pe celalalt in naturalul discutiei relaxate, pe orisice subiect pe marginea caruia nu te-ai vedea nicicum vorbind cu aceeasi persoana in strada desi notiunea de strain poate fi prezenta oriunde, si pe strada si la o petrecere. Ce-i leaga pe oamenii astia, cum au ajuns sa se simta parte a unui grup atat de omogen in bucuria de a se intalni si cunoaste, se poate afla doar in masura in care intalnirea celuilalt regaseste in tine reflexul umanului (aproape pierdut) de zi cu zi atat de schimonosit in regimul debil de a trai din fiecare zi de stat intr-o capitala si o lume innebunita si isterizata de tot si toate.

Finalmente, dupa alte standarde, s-ar putea spune ca nici n-a fost mare lucru daca betia e un obiectiv, iar bautura si muzica la maxim – vehiculul care sa te transporte catre acea stare. Nici macar nu au fost chiote, glumele proaste si discutiile in contradictoriu nu s-au prezentat la apel, iar zambetele au fost diapazonul bunei dispozitii. Si totusi, majoritatea au simtit fiorul extazului acelei intalniri, au experimentat furnicaturile de “dinainte” si multi au vizualitat avant-la-lettre scena intrarii pe poarta locatiei. De ce? Pentru ca e rara avis sa te simti ca pestele in apa si o exclamatie de genul “Vecchio” n-ar fi sunat deloc aiurea daca intrai pe poarta si casa iti acapara privirea. Pentru ca e atat de simpla si de frumoasa! Pentru ca, spuneti-mi mie, cati ati fost musafiri si v-ati simtit bineveniti din primul moment cand te intampina o gazda pe care nu ai mai cunoscut-o pana atunci, afabila, spontana, plina de umor si, nu in ultimul rand, careia ii spui pe nume dar curtoazia se simte in voce? Pentru ca m-am simtit tratat ca un musafir dar acceptat ca unul de-al casei, pentru ca (ei bine) conversatia n-a picat fiindca n-avea de ce, aveai atatea sa le spui, i-ai fi luat in brate de bucurie ca-i cunosti, pentru ca la bloc nu poti face un “tur al locatiei”…pentru ca n-am vorbit deloc despre serviciu si obiecte ci despre pasiuni si oameni, pentru ca am baut vin in pahare de sticla-sticla (nu plastice de unica folosinta), pentru ca a fost si pop si rock si Gica Petrescu…

Iar cand asemenea lucruri firesti te cotropesc brusc si definitiv ai tendinta de-a asocia evenimentul cu extra-ordinarul, cu prea-frumosul, cu ne-mai-vazutul, desi nu e asa. De ce sa ratezi, din graba si extaz – prin supra-apreciere, virtualitatea continuarii unor asemenea experiente, potentialul atator momente minunate daca ceea ce a fost acolo poate este doar inceputul unui drum, nicidecum capatul de drum dincolo de care nu mai urmeaza nimic. Pentru ca senzatia asta am avut-o cand am citit parerile multora care se minunau foarte pe margine celor petrecute, a pozelor si a senzatiilor. Zeul intalnirilor frumoase nu a adormit tocmai in acea seara de aprilie, sa fim seriosi, de-abia ce s-a trezit mediat de un cuplu de amfitrioni nascuti sa adune in jurul lor intalniri minunate si oameni frumosi, fir-ar sa fie! Pentru ca asa m-am simtit. Frumos.

Si un alt lucru care m-a frapat: n-am simtit nevoia, n-am fost pus in situatia – de a schimba registrul, de a fi nevoit sa ma adaptez mediului, am fost eu-cel-adevarat, in mediul in care “limbajul” meu a fost ca si al celorlalti – natural, dincolo de orice referinte sociale, tehnologice, culturale, de generatie, samd.

Ma roade de ceva vreme problema asta, a comunicarii cu cei care-s dincolo de orizontul meu imediat, ca varsta si preocupari curente. Si nu odata, mi-am pus problema cum vede tatal meu lumea mea, plina de tehnica si cuvinte straine pentru el, cum se raporteaza el la asta si ce crede despre ea. M-am gandit inclusiv sa-i duc un calculator, sa-l introduc un pic in domeniu, sa simta fenomenul din interior, sa nu se mai simta exclus, credeam eu, pana in seara asta, cand o prietena mi-a schimbat optica povestindu-mi de o experienta, de o intalnire de genul celor pe care le invoca Razvan Exarhu, una dintre acele minunate intalniri care-ti dau pespectica tabloului complet caruia pana-n acel moment nu i-ai perceput frumusetea intreaga pentru ca stateai prea aproape, sau prea departe…

EI bine, aceasta prietena, printr-o minunata curiozitate si intamplare a ajuns sa ia cursuri de flaut, in contextul in care n-a pus niciodata mana pe asa ceva iar ocupatia ei zilnica, strict tehnica nu are nici o legatura cu muzica. Iar profesorul, un domn in varsta de … 97 de ani, extrem de lucid, destept, talentat si deschis. O persoana care, printr-un umor fin si o ironie pe masura, o facea sa rada de ea si de frustrarile ei, prin prisma lui. Un lucru enorm pentru o persoana tanara, ambitioasa, dificila si cu ceva prejudecati. Iar lucru pe care mi l-a spus in urma acestei experienta m-a luminat. Nu e nevoie sa fii la curent cu toate noutatile si dischisurile zilnice, cum nu era nici acel domn, nu e nevoie sa ii inveti pe ceilalti ca sa poti comunica usor cu ei intr-un singur registru care iti e tie la indemana. E ca si cum ai avea 8 note muzicale dar tu insisti sa canti numai pe una. Comunicarea aceea pe care ti-o doresti cuprinde notele in armonie. Mai multe… Iar in ziua de azi, se stie, e din ce in ce mai greu sa fii … in acord.

Inca un exemplu ca intalnirile pe care nu le cauti programatic dar ti le doresti si le lasi sa vina sunt mai mult decat orice curs de inteleptire intensiva in 7 pasi pe care ti le ofera expertii in orice mai putin in ceea ce e in acord cu muzica intima din tine pe care o bruiezi din ce in ce mai tare cu concertele cu durata fixa de vineri seara, facute parca sa se termine la ora la care ai timp sa prinzi tura proaspata de shaorma de la 11:30 din Dristor.

Eu muzica asta intima am simtit-o in acea seara de aprilie, alaturi de ea (intr-o nota exarhiana as zice ca e vorba despre fosta mea prietena, actuala mea iubita:-))), la acel party, unde cred ca as fi putut canta la flaut. Pe toata gama mea, daca nu-i asa! Si as fi lasa muzica mea sa va curga in pahare, gal-gal-gal!

Multumesc Elsa, multumesc Razvan!

PS: de-abia astept sa vad expozitia Elsei de caluti primit cadou cu ocazia petrecerii. Si de-abia astept sa-l vad si pe al meu, facut manual, pentru ca nici macar o poza nu i-am facut. Pozele de mai sus sunt de aici.

~ by doinash on May 1, 2008.