Cand eram mic, dincolo de perceptia despre Romania, de entitate amenintatoare pe care o aveam din punct de vedere al statului, reprezentat de partidul unic si conducatorul unic aveam si perceptia de tara. TARA, cu litere mari. Ceva ce pentru mine era ceva adanc, nemaipomenit de frumos, ceva ce este iubit si adorat in nemarginirea ei, idealizat din oficiu, necunoscuta decat foarte putin dar adorata perpetuu, ceva cu care am un cordon ombilical. Eram roman prin parinti, deja, dinainte de a ma naste.
Si, la fel cum simteam si eram sigur ca tara mea e cea mai frumoasa dintre toate tarile din lume, la fel de sigur eram de un fapt pe care nu am cautat niciodata la acea vreme sa mi-l explic. Era ceva complet irational dar axiomatic. Anume, daca ceva ar da semne ca se va intampla rau cu tara mea (si cel mai rau lucru era, evident, sa-si piarda vreo parte din ea), exista undeva acolo, sus, in zonele rarefiate ale conducatorilor ei, o elita, un comitet, un organism de stat, o adunare, un ceva dincolo de noi muritorii, format totusi din oameni, care prin mintea, inteligenta, experienta, scoala, etc, cumulate, sa aiba o asemenea capacitate supraomeneasca de a contracara si de a ne feri de orice este rau pentru tara. Sau, cel putin, daca rarefiatii erau dintre cei pe care ii vedeam la televizor, dincolo de raul pe care ni-l faceau noua, cand venea vorba de tara si destinul ei aveau o constiinta si o morala superioara.
Nu conta (pentru ca nu realizam) ca suntem redusi la stadiul de animale, fara drepturi si libertati, eu eram sigur ca cei care (in micimea in care ne) conduceau (si limitau) erau mai mult decat progresisti si realisti in privinta starii tarisoarei din perspectiva relelor externe. Pentru ca asa eram inoculati, ca pericolul este mereu din exterior.
Anii au trecut, la fel si regimurile. Sistemele s-au schimbat, la fel si guvernarile. Serviciile nu si nici cei care ne conduc. Poate s-au schimbat in forma. Pe fond sunt aceiasi, dimpreuna cu urmasii lor. Si am avut mereu acelasi noroc chior care iti pica precum o pleasca peste cap cand te astepti mai putini. Nenorocirea unora (Germania, Austro-Ungaria-1918, Yugoslavia-1999, ) a fost norocul sau oportunitatea noastra. Sau, in varianta inofensiva, nenorocirea unora (criza asiatica din 1997), a trecut complet pe langa noi (procentul din economia romaneasca conectata la fluxurile mondiale fiind atat de mic incat n-am simtit deloc tremolourile de pe bursele europene. Aici prietenii mei absolventi de REI probabil ca vor vrea sa ma contrazica. Este foarte adevarata ca in acea perioada am vandut RomTelecomul la greci cu 700 mil dolari in loc de 1,4 miliarde cat era evaluat inainte de criza. Dar deja am divagat prea mult). Sau, in 2002-2007, cand toate tarile foste comuniste, care scosesera capul din inghetul comunist, dupa o perioada de dezvoltare puternica, nu mai reuseau sa atraga investii externe majore, se uitau la noi ca intrau fluxuri enorme de capital. De ce? Pentru ca la noi nu intrase nimic vreme de 10-12 ani, iar in perioada aia, aveam de recuperat. Inca odata, ne-am trasnformat inapoierea in avantaj. Si culmea, fara sa stim… Credeam ca e meritul nostru, iar guvernantii, ca e al lor…
Incet-incet incepeam sa pricep ca totusi ceva nu e in regula, din moment ce tarile din jur o luau vertiginos in sus pe cand noi bateam pasul pe loc. Unde erau oamenii aia providentiali pe care mi-i inchipuiam eu deasupra tuturor in tara, veghind la bunul mers al ei? Si totusi, ce se intampla cu noi? De ce ne-am prabusit atat de repede si dur, si-n ’40 si-n ’90?
Una dintre diferentele majore intre ’40 si ’90 este ca pe cei la putere pana in ’40 poporul ii respecta. Aveau pedigree si unii incercau sa faca si aici ce au vazut cat timp s-au scolit afara (imi vin in cap, aleator, Minovici si Cantacuzino). Aveau puterea de la parintii care deja conduceau de o generatie si scoala occidentala ca baza educationala. Cei de acum au furat puterea de la Ceausescu si s-au scolit la Stefan Gheorghiu sau la scoala de securitate de la Baneasa. Nu sunt respectati ci temuti si dispretuiti. In rest, si atunci si acum se fura, se mintea inainte de alegeri si nepotismul lucra en fanfare.
Asemanarea cea mai rea o vedem, si atunci si acum, cand cei tineri si buni sunt mai apreciati afara decat aici (de data asta arhitectul Maimarolu mi-a venit in cap cat si toata pleiada de absolventi dupa ’90 de mari universitati occidentale care sunt ignorati de stat. Exemplul unei intregi promotii de inalti functionari publici, scoliti dupa 2000, in Occident, pe banii statului roman dar neangajati de acesta nu este, din pacate, celebru dar este edificator).
Dar de ce, totusi? O anumita explicatie am primit-o la o conferinta privata, in care lectorul a dat o formulare inedita: toate popoarele din jurul nostru au vrut sa fie mari (Ungaria Mare, Polonia Mare, Serbia Mare, pana si albanezii au vrut si mai vor Albania Mare, si nu doar in sens georgafic!) numai noi am vrut sa fim profunzi dupa ce devenisem mari. Atat de profunzi incat am lasat istoria sa treaca pe langa noi si nemernicii sau orgoliosii sa ne conduca. Ne-am admirat atat de mult in oglinda incat ne-am indragostit de propria imagine pe care ne-o proiectam noi sau saltimbancii care ne conduceau, iar altii si-au vazut de treaba. Am preferat cedarea a unei treimi din tara fara un foc de pusca (1940-Cadrilaterul, Ardealul de Nord, Basarabia) variantei de a nu fi ocupati intregime dar demni si cu pretentii dupa razboi (Serbia 1918, Polonia 194o si dupa). Ne-am crezut lideri regionali (razboaiele balcanice, mandatul Constantinescu) dar ne-am batut joc de prieteni, cu acele ocazii (Bulgaria-in razboaiele balcanice, Serbia-in 1999)
Am realizat, la fel de incet, ca sferele alea rarefiate pe care mi le inchipuiam conducatoare si atotstiutoare nu sunt deloc in niste inaltimi aurorale, hranindu-se cu ambra si respirand din soare. Nu au o constiinta si o morala dincolo de atractiile lumesti si nici nu se gandesc mereu doar la binele tarii si poporului. Nuuu! Sunt niste oameni ca noi, au avut colegi, amante, dusmani si vise. Se sterg cu aceeasi hartie igienica si beau la fel de taraneste la pomana porcului, stergandu-si tuica de pe barbie cu maneca de la haina. Ba, mai mult, pot sa fure fara nerusinare si sa iti rada in nas spunand ca ei sunt la putere si daca nu-ti convine, cautati dreptatea in tribunale, sa vedem cine ti-o da! Ba se si organizeaza, enclavizeaza si supravietuiesc precum turmele de hiene. Se supun celui mai puternic, indiferent din ce clan face parte.
Am sperat tot timpul ca macar un cap limpede se va ivi din multimea asta de suflete dimprejur dar ca model n-am gasit nici unul care sa nu ma dezamageasca tare la un moment dat. L-am admirat pe Coposu dar PNT-ul s-a facut tandari, am admirat elitele intelectuale dar n-au reusit sa schimbe nimic, am crezut in CDR dar s-a ales praful, am crezut in profesori si-n educatie dar n-a mai ramas nimic din ambele componente, am iubit Catavencu dar am aflat ca inclusiv Cornel Ivanciuc a turnat la Secu, il adoram pe Balaceanu-Stolnici dar si el a turnat, am crezut in Basescu dar lui i s-a rupt de toti, cu Paunescu m-am lamurit destul de repede, am crezut in presa dar s-a tablodizat, am crezut in manageri vizionari dar n-am avut decat sefi incuiati si/sau orgoliosi, samd.
Tara mea nu este a mea. Poate a fost sau va fi candva dar acum nu mai este. Doar 1 Decembrie a ramas al meu dar mi-l maimutaresc altii. Nu-mi mai ramane decat sa caut sa ajung un om intreg. In tara mea nu mai sper, doar in destinul meu. Pe-al tarii au grija altii sa-l transforme in case, masini si dolari.
La Multi Ani, Romania, oriunde te-ai afla!
PS: Poza reprezinta un tablou de Eduard Munch – “Strigatul”, putin modificat pentru context… Criticii, printre altele, spun despre el: “transformă o tulburătoare experienţă personală trăită la intensitate maximă, intr-o imagine ce comunica la un nivel universal”.
